Autenticitate în lumea obiectelor

Scurtă analiză de context

Chiar dacă au fost acuzați, deseori corect, că au introdus prea mult relativism în orice gen de analiză, cred că postmoderniștii au avut dreptate în cel puțin două chestiuni relevante analizei noastre.

O primă observație filosofică utilă, a fost caracterizarea identității umane ca pe un fenomen policentric (1.01). Deși percepem acțiunile proprii ca fiind eforturile unei conștiințe monolit, se pare că sinele nostru este de fapt un conglomerat de componente, influențe, algoritmi de răspuns, ce sunt în perpetuă competiție pentru realizarea une imagini de sine, doar aparent unitară.  Acest teritoriu al confuziei bine camuflate, stimulează nevoia de a decora imaginea sinelui cu obiecte semnal ca reprezentare a respectivului sine.

A doua chestiune interesantă mi se pare intuiția postmoderniștilor în descrierea unei lumi în care imaginea este mai importantă decît realitatea, cu mult înaintea aparției internetului și a fluxului constant de date vizuale din social-media. Guy Debord în „Societatea spectacolului” -1967- sau Jean Baudrillard în „Sistemul obiectelor”-1968- sau „Simulacre și simulare” -1981- ne prezintă o societate umană în care realul a fost înlocuit cu semnele realului, fiind anulată orice distincție între realitate și proiecția realității. Într-un astfel de context „valoarea de semn”(1.02) a obiectelor acaparează aproape complet interesul consumatorului.

Pe scurt, suntem ființe cu o identitate fragilă pe care încercăm să o consolidăm cu diverse obiecte ca un fel de prostetică a personalității. Suntem programați genetic să ne dorim confort și prestigiu, iar în patologia lumii contemporane, pentru mulți, cel mai simplu este să simulezi credibil atît confortul cît și prestigiul.

Autentic și aproape-autentic

Falsul grosolan, în arhitectură și design, este ușor de identificat, de aceea, mai interesante pentru studiu mi se par, derapajele din apropierea autenticității, intervalul confuz ce există între replică și original.

Nu toate neînțelegerile sunt rezultatul unor conflicte între idei complementare, uneori sunt suficiente mici nealinieri între termeni aproape similari pentru a da peste cap un rezultat previzibil corect. Două noțiuni asemănătoare dar totodată foarte diferite sunt sinceritatea și autenticitatea. Ambele mediază o relație între subiect și adevăr.  Diferența majoră este că sinceritatea acoperă orice formă de adevăr (speculativ, interpretat, posibil, parțial, etc.), în timp ce autenticitatea poate corespunde doar unui adevăr profund.

Cei mai mulți dintre noi avem tendința să încărcăm acte de sinceritate cu atributele autenticității, pentru a face situațiile mai convenabile. În felul acesta exerciții de onestitate parțială capătă în mintea noastră suficientă greutate pentru a ne exonera, aparent, de impostură. Mă refer la situații de genul:  îmi place Panton Chair, îi cunosc istoria și poziția în nomenclatorul designului modern, îl apreciez formal, funcțional, ca arhetip de design, ... mă reprezintă, dar nu îmi permit să cumpăr unul original și atunci mă mulțumesc cu o replică.  Un astfel de caz ne propune un fel de gradient al autenticității cu care, pînă la un punct, pot fi de acord.  O replică, perpetuează în mod „memetic” (2.01) identitatea originalului și, cel puțin indirect, poate fi folositoare. Desigur, atunci cînd copierea devine sistematizată, vorbim de furt de identitate, nu de substitut de identitate.

Într-un scenariu ca cel de mai sus, obiecția mea principală ține de motivul pentru care autenticitatea parțială poate fi seducătoare. Problema apare atunci cînd luarea în posesie a unui obiect devine mai degrabă o proiecție de status decît una de reprezentare culturală. Cînd un produs este nerezonabil de scump pentru un consumator anume, atunci acel produs nu i se adresează și într-un astfel de caz, mai importantă decît inechitatea distribuției de resurse cred că este capacitatea fiecăruia de a-și edita autentic orizontul dorinței  (mă refer bineînțeles doar la obiecte). Pot fi de acord cu vederi politice stîngiste care pun valoarea economică inabordabilă pe seama mecanismelor puterii în societate, dar  trebuie înțeles că asigurarea unor standarde excepționale de calitate materială, satisfacerea drepturilor  intelectuale și a unor criterii culturale de vîrf, toate aceste lucruri care dau valoare obiectului, rareori pot genera produse populare.

Matriță și modulare

Într-un eseu de la începutul anilor 90 „Postscriptum la societățile controlului”, Gilles Deleuze, împarte istoria umanității  în trei perioade:  societățile suverane (din preistorie pînă la societatea preindustrială), societățile diciplinare (reprezintă perioada industrială), societățile controlului (corespund lumii post industriale, a epocii informației). Conform lui Deleuze societatea disciplinară regularizează viața membrilor ei, la nivelul corpului, controlînd spațiul, societeate controlului, regularizează dinamica socială controlînd accesul. Mediul disciplinar este determinat de spații închise: școală, fabrică, spital, etc și oameni în uniformă, mediul controlului este determinat de tehnologie, sisteme de detecție, sisteme de reacție, algoritmi, parole. Deleuze consideră reprezentativ pentru societatea disciplinară - matrița, și pentru societatea controlului - modularea.  Desigur, subiectul pe care îl atacă filosoful francez este unul sofisticat și prezentarea rudimentară de mai sus nu îi face dreptate, ce este de reținut, chiar și într-un format simplist, este asocierea secolului XX cu delimitările materiale ale spațiului și formei, și a perioadei contemporane cu imaginea mozaic a unei lumi virtuale.

Această distincție crează două tipuri de autenticitate, una materială, respectiv una conceptuală. Întotdeauna ele au coexistat ca părți ale unui întreg, interesant este că în ultima vreme am început să le percepem separat. Sunt multe exemple de mutații în design ca produs al acestei diferențieri dar o să mă opresc la niște referințe arhitecturale pentru a sublinia această sciziune. În spectrul larg al manifestărilor arhitecturale avem, să spunem, un tip de arhitectură fenomenologică, cum ar fi opera lui Peter Zumthor, sau, într-o altă parte a spetrului, o arhitectură de tip programatic, cum întîlnim la Lacaton & Vassal, Arno Brandelhuber, Bruther.

Prima categorie își propune un dialog direct cu simțurile utilizatorului, materialitatea, lumina, succesiunea spațiilor reprezintă o scenografie pentru stări pe care arhitectul încearcă să le inducă celor ce ocupă sau parcurg construcțiile. Autenticitatea acestui tip de propunere depinde de selecția precisă a ingredientelor ce alcătuiesc delimitările spațiale. A doua categorie se dorește a fi manifestarea fizică a unor concepte, aici rezultatul formal arhitectural este un produs abstract al unor procese analitice în care punerea în operă este condiționată doar de eficiență. Prima categorie este un decor, a doua categorie este un scenariu. Se poate încerca falsificarea obiectelor din prima categorie prin copierea precisă a alcătuirii lor materiale, a doua categorie însă este mai bine protejată în fața falsificării pentru că replicarea formală nu îi aduce prejudicii iar replicarea procedurală își păstrează atributele autenticității.

Cred că cei ce vor să aibe o relație legitimă cu replicarea (fără dezavantajele morale ale falsificării) ar trebui să își îndrepte atenția de la iconografia primei categorii de autenticitate către formulele mai abstracte de reprezentare din categoria secundă. 

Paranteze

1.01 Poststructuralismul, pe filieră franceză, declară individul ca fiind ireductibil la o singură identitate. Avem identități, dar acestea nu sunt esențiale cu privire la natura noastră, reprezentarea monolit a omului este înlocuită cu o interpretare policentrică a alcătuirii acestuia. Michel Foucault vede omul ca pe entitate în care se suprapun, inegal, diverse tipare istorice, și consideră determinante pentru individ: discursul și dinamica puterii. Gilles Deleuze consideră că identitatea nu este produsul unei esențe profunde ci un decupaj din suma posibilităților, pentru el, factorul primar este „cîmpul diferenței” ca set de posibilități ce precede existența. Jacques Derrida propune o filosofie a „deconstructivismului” ce dezasamblează, uneori la infinit, apartenența fundamentală la orice identitate.

1.02 Jean Baudrillard clasifică valoarea obiectelor după cum urmează:

a. Valoarea funcțională. Se referă la valoarea instrumentală, de scop practic a obiectelor. Exemple: capacitatea unei drujbe de a tăia în masă lemnoasă, capacitatea unui panou avizier de a ține pe poziție o bucată de hîrtie ce conține un mesaj.

b. Valoarea de schimb. Surprinde valoarea economică a unui bun, înglobează valoarea materiilor prime, a resurselor consumate în producția lui, a muncii și a cheltuielilor indirecte. Exemple: o carte poate avea o valoare egala cu zece caiete cu pagini goale, un autovehicul de calitate poate valora cît o sută de salarii minime pe economie.

c. Valoarea simbolică. Este o valoare care este atribuită de un subiect în relație cu alt subiect, cum ar fi între cineva care dăruie și cineva care primește, sau între un călător și un loc special pe care l-a vizitat. Exemple: o vereghetă care simbolizează declarația publică de formare a unei familii, o cană inscripționată de la o cafenea dintr-un oraș îndepărtat ce marchează o amintire din acel context.

d.Valoarea de semn. Reprezintă valoarea unui obiect într-un „sistem al obiectelor”. Exemple: un anume ceas, fără să prezinte un avantaj funcțional suplimentar, poate fi mai valors decît un alt ceas doar prin prestigiul pe care cel dintîi și-l revendică în categoria ceasurilor, între două seturi de vereghete, ce au aceași valoare simbolică, setul mai sofisticat poate semnifica o valoare crescută, disproporționat de mare în comparație cu diferența de valoare de schimb, prin trimiterea la un status social mai ridicat, la un gust mai rafinat, la o educație superioară.

Dacă progresele tehnologice au generat un teritoriu previzibil, plafonat, pentru primele două tipuri de valori, Baudrillard susține importanța valorii indirecte a ultimelor două categorii. Deși par înrudite, diferența lor este esențială pentru forma societății contemporane. Valoarea simbolică face apel la sentimentalismul individului în relație cu o țintă reală, ea este reductibilă la memoria și imaginația subiectului însuși. Valoarea de semn, de departe cea mai importantă în lumea de azi, este complet divorțată de real, este performantă doar în relație cu alte semne într-o ierarhie inflaționistă ce a înlocuit realul. „Nu mai avem de-a face cu imitația, cu duplicarea, nici chiar cu parodia. Avem de-a face cu înlocuirea realului de către semnele realului”.

2.01 Astăzi „meme”-urile reprezintă în general acele imagini de pe net însoțite de scurte texte hazlii, un fel de urmași ai caricaturilor din ziare unde talentul de grafician sau ilustrator nu mai este necesar. Termenul „meme” a apărut pentru prima dată în cartea „Gena egoistă”(1976) a lui Richard Dawkins în capitolul 11  „Memele: noii replicatori”. Dawkins preia de la alți cercetători (L L Cavalli Sforza, F T Cloack, J M Cullen) ideea că transmiterea culturală este analoagă cu transmiterea genetică și oferă „meme”-ul ca unitate culturală discretă a cărui „interes” este replicarea în termeni asemănători celor genetici. În anii 90 a apărut chiar un fel de știință, „memetics”, care și-a propus studiul structurat al generării, alcătuirii și propagării  acestor unități. Astfel de studii sunt în declin în ultima vreme dar există o corespondență între „meme”-urile lui Dawkins și cele de astăzi în sensul în care aceste unități culturale nu au ca scop transmiterea de informație, descrierea adevărului sau alte roluri educative, principala lor misiune este aceea de a se replica, de a se agăța, eventual parazitar, de curente culturale  care să le asigure supraviețuirea. Într-o piață precară a adevărului, natura deceptivă la asigură „meme”-urilor succesul, succes ce deseori se traduce în insuccesul gazdei.