1.Automatism
Dicționarul oferă două definiții pentru cuvântul „automatic”. Prima descrie un mecanism sau un proces care funcționează autonom fără sau cu puțin control uman, sinonime fiind: mecanizat, automatizat, preprogramat. A doua descriere este: realizat sau petrecut spontan, fără gândire conștientă sau atenție, sinonime: instinctiv, involuntar, reflex. Dincolo de aceste sensuri comune, „automatismul” (1.1) a devenit un termen descriptiv acceptat în majoritatea domeniilor de la matematică și fizică până la psihologie și științe sociale. Dacă prin automatism înțelegem ordinea secvențelor pe care un sistem le traversează implacabil în parcursul entropic al trecerii timpului (1.2), putem considera automatismul ca unitate de bază în tot ceea ce poate fi definit ca transformare. Inclusiv creația, ca mod de generare a noului, operează într-un câmp al automatismelor (1.3) în sensul în care un creator produce de fapt automatisme ce generează creația. Sub această măsură, am putea înțelege proiectarea de arhitectură, nu ca pe o invenție de elemente constructive originale, ci mai degrabă ca pe o rearanjare originală a unor automatisme constructive.
Spațiul digital oferă locul ideal de generare, operare, arhivare, a unor sisteme cu structură sau componente automatice. Aici, abstractizarea își găsește forme virtuale ce simulează realul și din acest motiv a devenit instrument suport pentru imaginația arhitecților. Computerul a înlocuit planșeta cu promisiunea că îi oferă proiectantului un orizont infinit de posibilități în care se poate încărca orice rutină, algoritm, set de acțiuni, propriu sau de la aproape oricine din lume din aproape orice timp.
Pentru a înțelege latura emoțională a ofertei spațiului digital, iată un citat din cultura pop care este siropos dar totodată ilustrativ:
„Trama,
o frontieră digitală.
Am încercat să îmi imaginez pachete de informație deplasându-se prin computer.
Cum arată ele?
Nave? Motociclete?
Erau circuitele ca niște autostrăzi?
Am visat o lume pe care nu am crezut că o voi vedea,
și, într-o zi, am intrat!”
Tron Legacy - 2010 - monolog interpretat de Jeff Bridges
2.Simulare
Potențialul automatismului și-a găsit forma digitală perfectă în simulare. Pentru arhitecți sunt două variante majore de angajare a simulării în scopuri profesionale: prima simulează încercări pe prototip (2.1) în spațiul virtual, a doua oferă arhitectului dar mai ales unui observator extern simularea experienței vizuale a unui obiect finit de arhitectură care încă nu există fizic.
Prima direcție mi se pare de departe cea mai importantă. Faptul că poți concepe și manipula o cantitate la alegere de machete virtuale îți oferă ocazia, ca proiectant, să anticipezi și să verifici comportamentul propunerii într-un spectru foarte larg de criterii de performanță. BIM (building information modelling) este un mod de alcătuire virtuală a unei viitoare construcții în care toate elementele reprezentate corespund la nivel tehnologic unor soluții reale, coordonate, optimizate. Este un tip de conectivitate extraordinară, spre care deocamdată doar tindem, dar care, ne spun tehno-optimiștii, deja antrenează A.I.-uri specializate în generare de soluții arhitecturale și inginerești integrate, ce vor elibera de responabilități la un moment dat majoritatea arhitecților.
A doua direcție este mult mai spectaculoasă pentru cei ce privesc acest fenomen din exterior. Simularea la nivelul percepției a unui obiect arhitectural inexistent este proiecția onirică a unei posibilități ce poate fi împărtășită direct. Pe astfel de senzații se construiesc motivațiile unor eforturi imobiliare colosale, temperate deseori doar de problema finanțării. Deocamdată acest instrument este folosit mai ales pentru manipularea vanității publicului țintă, există însă potențial în astfel de experiențe submersive, ceea ce l-a făcut pe filosoful suedez Nick Bostrom să emită „ipoteza simulării” (2.2), conform căreia este foarte posibil ca deja să trăim într-o realitate perfect simulată. Asta da arhitectură.
Îmi închei comentariile pe această temă aici, dacă mai aveți răbdare, mai jos găsiți referințe și explicații mai detaliate pentru câțiva din termenii folosiți în textul de mai sus.
Toate cele bune.
(1.1) O scurtă istorie a automatismului.
În conferința „The Machine, the Ghost, and the Limits of Understanding” (https://www.youtube.com/watch?v=D5in5EdjhD0) Noam Chomsky face o schiță a începutului revoluției științifice în următoarele linii aproximative. La începutul secolului XVII a apărut filosofia mecanică, figuri precum Galileo Galilei au încercat să opună pozițiilor neoscolastice, bazate pe forțe misterioase precum simpatia și antipatia, o imagine inteligibilă a alcătuirii lumii fundamentată în mecanică. Această nouă viziune științifică (în acea perioadă filosofia era echivalentă cu știința) propunea un model al universului de tip automaton, un mecanism extraordinar realizat de un artizan pe măsură. La sfîrșitul secolului XVII Isaac Newton articulează legea gravitației universale care a fost primită de contemporani cu multă suspiciune pentru că aceasta introducea, în accepția lor, din nou așa-zise forțe obscure, care acționează miraculos la distanță în contradicție cu modelul inteligibil al filosofiei mecanice. Pe măsură ce legile mișcării newtoniene au fost acceptate și au devenit fundament pentru studiul fizicii, a fost lărgită și aria de înțelegere a automatismului cauză-efect dincolo de obligativitatea contactului material, termenul „automat” a devenit astfel o caracteristică posibilă a oricărui tip de proces, simultan știința a abandonat ideea de a compune o imagine inteligibilă asupra lumii, mulțumindu-se cu teorii inteligibile.
Daniel Dennett în conferința „Evolution and Free Will” (https://www.youtube.com/watch?v=2ZhuaxZX5mc) aduce în discuție ideea de automatism ca principiu ordonator ce nu este dependent de o voință și nu este orientat către un scop în următorul context. În secolul XIX teoria evoluției lui Charles Darwin declară întregul fenomen evolutiv ca fiind de natură automată, o serie de automatisme concurente ce interacționând se transformă competitiv sub presiunea selecției naturale. În secolul XX revoluția industrială deja aduce în utilizare forme avansate de automatisme de tip mecanic produse prin design, Alan Turing descrie computația, până atunci văzută ca funcție a rațiunii, ca pe un sistem de automatisme, astfel, poate fi realizată o mașină perfectă de calcul fără să fie necesar ca aceasta să „știe aritmetică”, la fel cum un submarin funcționează fără „să știe să înoate” și cum un avion planează fără „să știe să zboare” în mod rațional, toate fiind exemple de automatizare a unor principii funcționale.
În felul acesta, sensul termenului „automatism” poate descrie orice serie de secvențe cauză-efect, din interiorul unui sistem, a cărei consecutivitate este implacabilă în contextul fizic dat.
(1.2) Săgeata timpului
Profesorul de fizică teoretică Sean Carroll de la Caltech, definește trecerea timpului ca parcurs al materiei de la o entropie scăzută, unde structura materială la nivel atomic este mai ordonată, către stări cu entropie crescută, în care particulele sunt mai dezordonate. Această mișcare, în pași infimi dar implacabili, către haos, este de fapt timpul. Explicația este evident mai amplă și o puteți găsi formulată într-un mod inteligibil popular în această conferință: https://www.youtube.com/watch?v=2JsKwyRFiYY&t=3s
(1.3) Automatismul suprarealist
Un exercițiu bun în încercarea de a percepe ideea de automatism în afara contextului mecanic pe care îl implică intuitiv termenul, este să observăm acest tip de autonomie funcțională în spațiul artistic, ultimul bastion al originalității și al arbitrarului. În manifestul suprarealismului, acum un secol, Andre Breton definește obiectul acestei mișcări culturale ca: „Automatism psihic ... dictat de gânduri, în absența oricărui control exercitat de rațiune, exonerat de orice preocupare estetică sau morală”. Deși astăzi suprarealismul este considerat, ca termen, echivalent cu bizarul, cu neverosimilul, cu visul, la origine, artiștii care s-au angajat în acestă mișcare erau preocupați mai puțin de forma mesajului și mai mult de inserarea mesajului în mintea privitorului fără eforturi raționale din partea acestuia. Cam ceea ce fac astăzi algoritmii de răspuns ai marilor platforme informatice de comerț și interacțiune socială, care sunt modele de performanță adaptată la automatismele subconștiente ale minții umane.
(2.1) Prototip
Prototipul, fie el doar virtual sau chiar doar la nivel de model mental, este instrumentul care face din design o acțiune posibilă. Această idee este extrasă dintr-o paralelă pe care filosoful american Daniel Dennett o face între evoluție și design. Iată mai jos toate cele cinci planuri de comparație pentru a înțelege o fenomenologie a designului mai originală.
1. Scop
Evoluția nu are scop - direcția ei este arboricolă, capilară, inflaționistă
Designul își propune un scop - are un sens de tip vector, identifică o problemă și încearcă o soluție
2. Origine
Evoluția nu are nevoie de un autor - este autogenerativă, originea ei pornește dintr-un punct de sincronizare a unor cicluri independente
Designul are nevoie de autor - originea lui necesită un punct de vedere subiectiv dispus să solicite o schimbare
3. Proces
Evoluția este secvențială - construiește întotdeauna pe ceea ce există, probează modificări în elemente, nu inventează elemente
Designul este disruptiv - operează într-un plan teoretic corelat cu cel material forțându-l pe cel din urmă la transformare
4. Preț
Evoluția este scumpă - se înnoiește prin autodecimare
Designul este ieftin - funcționalitatea este verificată la nivel de prototip ceea ce implică doar pierderi punctuale
5. Agilitate
Evoluția este înceată - orice modificare își păstrează poziția prin competiția de anduranță a selecției naturale
Designul este rapid - are un parcurs matematic determinat
(2.2) Teoria simulării
Nick Bostrom are diplomă, master și doctorat în filosofie, matematică, logică, fizică, computational neuroscience (nici nu știu cum să traduc în românește numele acestei discipline) și în prezent este profesor de filosofie la Oxford University unde, printre altele, a fondat un centru de cercetare cu ambițiosul titlu: „Future of Humanity Institute”. Foarte pe scurt, teoria spune că o civilizație post-umană ajunsă la maturitate ar avea o capacitate computațională enormă și chiar dacă un procent foarte mic dintre aceste civilizații ar rula „simulări ale strămoșilor” (simulări de înaltă fidelitate, care pentru strămoșii simulați sunt imposibile de distins de realitate), numărul total al acestor pseudo-strămoși ar depăși covârșitor numărul strămoșilor care chiar au existat. Este astfel foarte probabil ca ceea ce noi numim experiență reală să fie de fapt o simulare.
Una dintre figurile notabile convinse de substanța teoriei lui Bostrom este Elon Musk. Când a avut ocazia, într-un podcast cu Lex Fridman, să formuleze cea mai importantă întrebare aceasta a fost: „ce este în afara simulării?” https://www.youtube.com/watch?v=YIVf3P3zq7g
lasă un comentariu