Pandemia este, probabil, cea mai mare catastrofă globală din ultimul secol, după cel de-al Doilea Război Mondial. Amploarea nu este dată de numărul de morți, ci de nesiguranță și panică, de criza economică, de radicalizarea produsă de campaniile dezinformare. Infodemia este, de asemenea, globală, și a atins miezul democrațiilor liberale - încrederea în autorități și chiar capacitatea statelor democratice de gestiona criza. Alienarea se produce nu doar la nivel individual ci și colectiv - așa cum se întâmplă în cazul oricărei catastrofe de proporții. Ar fi fost oare consecințele aceleași dacă lumea nu ar fi fost conectată global prin Internet? Ar fi fost panica la fel de profundă dacă nu ar fi fost alimentată de campaniile de dezinformare și fake news, de conspirații și teoriile negaționiștilor?
„Lumea veche, așa cum o știam, dispare, încet-încet.”
Suntem zidiți în „camere cu ecou", create prin alimentarea neîncetată a propriilor opinii, trăim în „bule filtru", într-o izolare intelectuală întreținută de motoarele informaționale, suntem victimele distorsiunii de confirmare, căutând doar informațiile care vin în întâmpinarea propriilor prejudecăți. Ne radicalizăm iar lumea în care trăim se polarizează tot mai mult. Unii ar spune că asta e o consecință a globalizării și nu ar greși foarte mult. Alții ar spune că e o consecință previzibilă a nașterii Internetului și rețelelor sociale și nici aceștia nu ar greși; în fond, ar putea fi același lucru. Lumea veche, așa cum o știam, dispare, încet-încet. Ghetourile digitale care se ridică în jurul nostru anunță o nouă lume. Care va fi spațiul public în care noi, cetățenii, ne vom întâlni? Care va fi liantul social care ne va uni?
Filozoful și sociologul german Jürgen Habermas definea sfera publică drept „spațiul împărtășit real, virtual sau imaginar unde problemele sociale sunt discutate și unde se formează opiniile publice", afirmând că o sferă publică sănătoasă este esențială pentru democrație și trebuie să fie inclusivă, reprezentativă și caracterizată de respect pentru argumentele raționale.
Habermas avertiza încă din 2006 că apariția a milioane de camere chat va duce la fragmentarea audienței într-un număr uriaș de probleme și preocupări publice. Întrucât trăim doar cu opiniile care ne validează propriile idei, neacceptându-le pe cele care le pun la îndoială, dăm naștere așa-numitului „etos digital".
Cetățenii societății digitalizate, „netățenii" (netizens), cum îi numește Eli Pariser, un activist al Internetului, formează grupuri autoconținute, cărora le-a spus „bule filtru". Pariser a fost printre primii care au observat că algoritmii personalizați de căutare cu care lucrează Google îi împiedică pe oameni să vină în contact cu opinii contrare.
Trăim în triburi digitale antagonice, aflate într-o permanentă confruntare. Creăm legături reale sau virtuale în special cu oameni care împărtășesc aceleași sentimente și opinii ca noi, pentru că asta cere mai puțin efort cognitiv. Această insularitate crează premizele radicalizării. Câteodată, mișcările coboară în stradă, stârnind revoluții, pașnice sau nu, iar „indignații" preiau puterea. Alteori, radicalizarea coagulează doar mișcări anarhice, conspiraționiste, potențate de știri fake și dezinformare. Încălzirea globală, vaccinurile, actuala pandemie, superioritate rasei albe, etc. antagonizeaza triburile digitale.
Webul a abolit distanța între centru și periferie, ceea ce a dus la circulația democratică a falsului și conspirațiilor. Internetul are aceeași capacitate de a legitima cum au avut și tiparul sau televiziunea. „Insularitatea" și „izolaționismul", cum le numește Bruce McComiskey, sunt rezultatul algoritmilor din spatele rețelelor sociale, care au amplificat proliferarea știrilor fake cu rate uluitoare.
„Statele democratice au părut slabe, dar asta s-a întâmplat pentru că presa a fost liberă să îi arate slăbiciunile.”
Democrația liberală, așa cum o știam, devine irelevantă sub ochii noștri. Se propun modele noi - democrația iliberală, guvernarea autoritaristă și chiar dictatura. Ascensiunea populiștilor și intrarea partidelor neofasciste în parlamentele europene sunt semnele noilor timpuri, clamează unii. Criza economică produsă de actuala pandemie va fi, se spune, de amploarea Marii Depresiuni de la începutul anilor '30 ai secolului trecut. Aceasta a produs rezultate foarte diferite pe cele două țărmuri ale Atlanticului - în SUA, Marea Criză a dus la New Deal, în Europa, la venirea la putere a lui Hitler.
Lumea nu va mai fi la fel după această criză, se spune. Ce se va schimba? Statele democratice au părut slabe, dar asta s-a întâmplat pentru că presa a fost liberă să îi arate slăbiciunile. Nu același lucru s-a întâmplat în China sau Rusia, în Iran sau Coreea de Nord, dar asta nu înseamnă că acestea au gestionat mai bine criza, dimpotrivă. Neîncrederea în stat, în general, și în autorități, în special, va fi proba la care va fi supusă democrația, așa cum o știm în această parte a lumii. Deocamdată, până și liderii populiști par a fi depășiți de amploarea crizei. Să vedem cum va arăta lumea după furtună.
lasă un comentariu